vineri, 22 iulie 2011

NU SUNT DECÂT UN SUFLET

Nu sunt decât un suflet peregrin
Ce noaptea mi-o sporesc prin constelaţii
Mă rătăcesc şi sorţii mă înclin
Şi-aduc ofrande lirei, în libaţii.

De prin asfaltul gri cotidian
Mă văd cutreerând prin empiree
Nu vreau să cred că timpul trece-n van
Şi voi pava chiar căile lactee.

E-un dute-vino viaţa, un balans
Dansăm pe muchie aspră de cuţit
Şi nu ne întrebăm în aprig dans
De ce-am plecat, de ce am revenit.

Vreau la o margine de curcubeu
Să-mi fac sălaş; aşa nădăjduiesc
Să-ncapă tot în universul meu
Tot ce-am clădit şi vreau să dăruiesc. 

Delia Stăniloiu

 

marți, 19 iulie 2011

Cavalerii orelor

Cavalerul orei de zori
Vibrează sub solzi:
Cerul n-a mai sădit sori,
Lumina sună din corzi.
Cavalerul orei de ceară
Stoarce mierea din stelele coapte,
Cu umbre de paloş măsoară
Cozile Căii de Lapte.
Cavalerul orei de vis,
Tăvălit în ape de var,
Adoarme - cum i s-a prezis -
La cel mai albastru hotar.
Cavalerul orei de somn,
În platoşa caldă de smalţ,
Pe ţara de plumb este domn,
Dar pierdu de la piept un smarald.
Cavalerul orei de moarte
Ridică degetele de aur:
Metalele cupelor sparte
Se-ntorc în teluric tezaur.
Cavalerii orelor pleacă
Egali, către zodii de taină:
Poate cel cu mantaua săracă
Să-ţi prindă ora neştiută de haină.
poezie de Romulus Vulpescu

duminică, 17 iulie 2011

Aşteptarea şi Despărţirea



O poezie scrisă de un prieten drag

Le-am întâlnit în gară, pe peron
Despărţirea îşi ascunsese sufletul
în scoica renunţărilor
Asteptarea se pregătea să înceapă
drumul lung al întoarcerii
Apoi Despărţirea s-a urcat în trenul care pleca
şi a început să facă semne
cu degetele ei de gheaţă


semnele se prefăceau în iluzii
iar Aşteptarea
le aduna pentru mai târziu
Despărţirea a intrat în compartiment
a scos ziarul şi şi-a aprins o ţigară


Pe peron, Aşteptarea
îşi flutura necontenit speranţa
singură
printre atâtea linii paralele
care nu se despart
dar nici nu se întâlnesc

luni, 11 iulie 2011

CORBUL

Stând, cândva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tâlc tulburător,
Piroteam, uitând de toate, când deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător – gândit-am – şi-a bătut întâmplător.
Doar atât, un trecător.”

 O, mai pot uita vreodată? Vânt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau târcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvâcnind de teamă:
“E vreun om care mă cheamă, vrând să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decât un trecător.”

Astfel liniştindu-mi gândul şi de spaime dezlegându-l
“Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!” Şi-am deschis, netemător,
Beznă, niciun trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfârşită, bezna-n sinea-i adâncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: “Lenore!”
Doar ecou-adânc al beznei mi-a răspuns şoptit: “Lenore!”
Doar ecoul trecător.

Întorcându-mă-n odaie, tâmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
“La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate…
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor.
Vreau, de sunt în beznă taine, să descopăr tâlcul lor!”
Vânt şi niciun trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpânitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpânitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zâmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: “Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrân, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adânc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?”
Spuse Corbul: “Nevermore!”

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntâmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stând pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: “Nevermore”.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvânt sfâşietor.
Mult rămase, ca o stană n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Până-am spus: “S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mâine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor”.
Spuse Corbul: “Nevermore”.

 Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gândit: “E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrânte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvântul: “Nevermore”"
.
Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strânsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lângă bustul sclipitor;
Gânduri rânduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lângă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, până-n gând străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mângâiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mângâia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
“Ţie, ca să nu mai sângeri, îţi trimite Domnul îngeri” –
Eu mi-am spus – “să uiţi de plângeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gândul la Lenore!”
Spuse Corbul: “Nevermore”.

“Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lângă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?”
Spuse Corbul: “Nevermore”.

“Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntâlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngerii îi spun Lenore?”
Spuse Corbul: “Nevermore”.

“Fie-ţi blestemat cuvântul! Piei, cu beznele şi vântul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!”
Spuse Corbul: “Nevermore”.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă întruna,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pânditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.
Edgar Allan Poe traducere de Mihu Dragomir

duminică, 10 iulie 2011

Numai o clipă

Când ai pierdut în astă lume
Orice speranţă, orice dor,
Când ştii ce grabnic trece iarăşi
Tot ce-ai avea în viitor,
Atunci, nu ceri eternitate
De la o floare ce-a-nflorit.
De ea te bucuri cât trăieşte
Şi n-o mai plângi, de-a veştejit.
Nu ceri credinţă neschimbată...
Nu ceri amor pân' la mormânt,
Căci ştii, că raiul se coboară
Numai o clipă pe pământ.
poezie de Matilda Cugler-Poni
 

De ce-ţi mai numeri anii…

De ce-ţi mai numeri anii să vezi de eşti bătrân
Când ştii ce grea durere tu porţi în al tău sân,
Şi pentru ce oglinda întrebi privind în ea
Să-ţi spună de nu-i încă zbârcită faţă ta?

Când ştii c-a tale lucruri ce curg neîncetat
Adânci şi triste urme în suflet ţi-au lăsat,
Şi crezi c-o vecinicie amară e de când
O clipă fericită avut-ai pe pământ.

Şi ce-ţi mai foloseşte să ştii azi cum mai eşti
Când simţi că tu pe lume de mult nu mai trăieşti;
Purtând cu moartea-n suflet străin în orice loc
Viaţa ta pustie şi fără de noroc!
poezie de Veronica Micle

Contraste


Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.
Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.
Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.
Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.
Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.
Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...
poezie de Virgil Carianopol