Nepermanenţa

•  de paulet valerica

                 
Dacă ne-am putea da seama
          cât de mare e minunea
Înţelegerii vieţii şi a morţii
          totdeauna,
Am pricepe că “samsara” e
          oceanul suferinţei
Astei vieţi, pe care-o ducem
          în sclavie a dorinţei.  

Mereu vrem ceva din viaţă,
          nedorind să dăm nimic…
Şi-atunci Domnul ia cu forţa
          de ce ne-ataşăm un pic!
Noi voim ca viaţa noastră
          sa fie o încântare,
Uitând că, oricum suişul
          coborâşul inclus are.


De când apărem pe lume,
         către moarte-naintăm,
Iar misterul ei îl smulgem, doar
          când  vrem să învăţăm
Că liberi vom fi, doar dacă, noi
          cu moartea ne deprindem,
Frecventand-o des în viaţă, 
          fără a uita ce suntem!

Adevărul libertăţii şi al morţii  
          căutăm…
Să-nvăţăm nepermanenţa, când
         cu noi ne confruntăm.
Lucrul sigur este moartea, când
          şi cum, ăsta-i mister
Ce ne-nvăluie cu totul şi se perde
          în eter… 

Trupul va rămâne-n urma, în pământ
          el va intra,
Însă sufletul va merge şi “nirvana”
          va afla…
Pân-atunci să trăim viaţa în cunoaştere
          totală,
Bucurându-ne de “daruri”, până-n clipa
          cea …letală.

Ca o risipă

Am învăţat să mor de la un timp

Şi-o fac pe zi ce trece tot mai bine,

Şi văd cu fiecare anotimp

Cum cad toate redutele din mine.

Mă las secundei pradă nevăzută

Sperând să mă destrame în tăcere,

În faţa vremii sunt o biată ciută,

Ce-şi pierde suflu-n orice adiere.

Şi evadez din mine câte-o clipă

Privind la bietul înveliş de humă

Lăsat deşertului ca şi risipă

Un palid chip, o trecătoare umbră.

Mor pe fâşii şi mor pe apucate

Cedând deşertăciuni părţi din mine

Şi dacă crezul meu are dreptate,

Voi înflori în lumea care vine.

 Luiza- Adriana Grama

BĂTRÂNEȚE..........

 de Costache Ioanid 

Bătrâneţe, şcoală-naltă
de povară şi de scrum...
cale aspră şi ciudată,
pe-unde n-am fost niciodată ,
niciodată
pân-acum...
Bătrâneţe, traistă spartă
de-unde toate cad şi pier...
Cade orice faptă moartă,
cade slava cea deşartă
şi rămâne
cea din Cer!
Bătrâneţe, daltă bună,
care taie cu folos.
Taie fala ce se-adună,
taie firea cea străbună
din mireasa
lui Cristos!
Bătrâneţe, tren de seară...
fără bani, fără bilet...
U-u-u!... ce iute zboară!
Şi te duci din gară-n gară
către tainicul
magnet...
Dar la urmă... Domnul ştie!...
colo-n slavă, la hotar...
vom sări de bucurie
şi cu Domnul în vecie
vom fi tineri,
tineri iar!...
 

Eternitate

În fiecare zi sunt doi oameni,unul e treaz în întuneric celălalt doarme în lumină.

Trei feţe

Copilul râde:
"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul".
Tânărul cântă:
"Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea".
Bătrânul tace:
"Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea".

poezie de Lucian Blaga

 

* * *

* * *

Te iubesc, dragul meu. Iartă-mi astă iubire. Ca o pasăre ce şi-a pierdut cărarea m-ai prins în umbra aripilor tale, că vălul sufletului meu săgetat de puterea ta căzu. Acoperă-l cu mila ta, dragul meu drag, şi iartă-mi astă iubire.

Şi dacă nu mă poţi iubi, dragul meu, iartă-mi astă durere. Nu-mi zvârli priviri răutăcioase din depărtarea zărilor. Mă voi strecura în colţul meu şi înmărmurită voi rămâne în puterea îngândurată a nopţii. Cu amândouă mâinile acoperi-voi ruşinea ochilor mei. Întoarce-ţi faţa de la mine, dragul meu drag, şi iartă-mi astă durere.

Şi dacă mă iubeşti, dragul meu, iartă-mi astă bucurie. Când sufletul meu e scăldat de valurile fericirii, nu râde de rătăcirea mea învolburată de primejdii. Când înălţată pe soclul puterii te conduc cu tirania dragostei mele, şi când, ca o zeiţă, îmi închin ţie darurile mele, primeşte-mi mândria, dragul meu, şi iartă-mi fericirea.

poezie de Rabindranath Tagore

 

***

Când se iubesc doi oameni în tăcere,
încât destinul ce-ntre ei se-mparte
rănind pe unul, altul e pe moarte,
şi-n două inimi caste stă o vrere,

şi când, eternizat, un suflet cere
din două trupuri zbor spre cer, departe,
când c-o săgeată două piepturi sparte
aprinde-Amor cu tainică putere

şi când ei speră cu înfrigurare
într-un sfârşit comun şi, peste-aceste,
iubindu-se, nu se iubesc pe sine

şi când iubirea lor e mult mai mare
decât o mie de iubiri, cum este
în stare supărarea să-i dezbine?

poezie de Michelangelo