EU NU TE AM...

Eu nu-te am... dar... nu te merit?
Nu-te mai văd, dar... te mai simt,
... Şi sunt, mâhnit, parcă-am murit,
Prefer să fiu, decât să mint.

Eu nu te am, dar tu, eşti vie?
Să mă priveşti aşa de sus?
Să-mi spui că datorită mie...
O stea târzie a apus?

Eu nu te am, te are... cine?
Vreun Făt-Frumos, sau poate prinţ?
Să te privească, aşa, oricine?
Şi apoi, să poţi, să mă, mai minţi?

Eu nu te-am, te are, cerul...
Da... parcă, nu eşti nici a lui,
Împarţi cu mine doar misterul,
Eu cred că... eşti, a nimănui.

Stai dreaptă, mândră şi priveşti,
Cum mă frământ, cum nu mai dorm,
Tu liniştită... nu ai somn,
O stea frumoasă, asta eşti.

Cătălin Ciorbă

Trecut, prezent, viitor (Passado, Presente, Futuro)

Am fost. Dar ce am fost nu se mai vede:
o pulbere mi-acoperă obrazul
cu mii de straturi, peste zeci de chipuri
ce-ascunse timpul şi-ngropă talazul.

Mai sunt. Dar ce mai sunt nu-i lucru mare:
o broască ce-a fugit din broscărie
şi înţelege, tot săltând spre zare,
că nu-i chiar moartă, însă nici chiar vie.

Rămân doar întrebări şi vagi speranţe:
cam în ce chip m-oi aşeza-n final?
orăcăind oraculare stanţe?
sau revenind în iazul ancestral?

poezie de Jose Saramago

Rondelul rozelor de azi şi de ieri

Umbrit de rozele ce-au fost,
Visând sub rozele de-acum,
Aş vrea obştescul adăpost
Să-mi fie la un colţ de drum.

Ştiu al vieţii mele rost
Simţirea din al lor parfum,
Umbrit de rozele ce-au fost,
Visând sub rozele de-acum.

Oricui va spune pe de rost
Că nu-mi vrui soarta nicidecum
Născut în ceasul cel mai prost...
Dar am trăit, nu prea ştiu cum,
Umbrit de rozele ce-au fost.

poezie de Alexandru Macedonski

Dacă....

Dacă venirea ar fi fost după mine - n-aş fi venit.
Dacă plecarea ar fi fost după mine - n-aş fi plecat.
Ce bine-ar fi fost ca în lumea aceasta
Să nu fi venit, să nu fi plecat, să nu fi trăit.

catren de Omar Khayyam

Cu mâine zilele-ţi adaogi... MIHAI EMINESCU

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.

Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.

Reîntîlnire

Mă trezesc lângă o fereastră deschisă
în care o femeie tânără
ţine un prunc în braţe. Mă
îndeamnă
din ochi să mă apropii.
Fără să privesc îi spun:
Sunt eu acest copil, mamă!
De ce mi-l arăţi tocmai acum
când m-am reîntors?
Nu-mi răspunde. Îşi întoarce
privirea
înspre interior.
Acolo pe un scaun înalt e tata.
Fumează şi tace.
Eu cresc în braţele mamei care
mă scapă în stradă unde eu
bine-nţeles sunt şcolar, soldat.
O clipă om matur. O clipă doar.
Şi, dintr-o dată, bătrân. Mă clatin
şi cad pe piatra dură. Nu simt
nimic.
Din fundul camerei vine acum
şi tata. Cu mama de mână coboară
în stradă.
Îmi spun: Nu mai este nimic de 
făcut. Eşti mort!
Închid fereastra şi se întind
pe piatră lângă mine.

Dimitrie Grama
Din volumul: “Dă-mi mâna, străine!”

Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”, 
alcătuită de Mihai Rădulescu

Un tren lung ne pare viața...

Autor: Traian Dorz  | 

  

Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;
Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut....

Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai sfârșesc,
și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerabdare înainte tot privim,
să ajungem mai degrabă la vreo țintă ce-o dorim.

Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și dureri,
noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri.
Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit!...
Iar câte-un bătrân coboară trist, și frânt, și istovit.

Vine odată însă vremea să ne coborâm și noi;
ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?
Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,
sună-n Gara Veșniciei; am trăit și n-am știut!...