poezie de dragoste de Ion Creanga
Ştii speranţa e pedeapsă, una care tot se ţine,
De iubire şi de viaţă, şi de mine şi de tine…
Poate vrei ca să-ţi dau pace, şi să ai o libertate,
Dar eu vreau să fiu legat de figura ta pe-o viaţă.
Sunt supus din piept sa ştii, sa te vreau, să te iubesc
Să te simt, să văd ca vii, să fiu mîndru că trăiesc.
Ne-ncetat mă cheamă vocea, vocea gîndurilor tale,
Vocea care mă iubeşte, vocea care mă-nfioară.
Blestemată fie clipa-n care te voi pierde,
Dar nu vreau să treacă anii, ziua încă nu se vede,
Ziua care va veni, te-a lua de lîngă mine,
Clipa care te-a răpi, dar eu voi veni cu tine.
Nu eşti singură să ştii, eu îţi voi urma cărarea,
Şi te-oi aştepta să vii, ca să-mi mîngîi lăcrimarea.
Martor îmi va fi şi luna şi izvorul care curge,
Steaua care străluceşte, vîntul cald ce mă ajunge,
Valul apei singur care se tot zbate a peire,.
Gheaţa care se dezgheaţă într-un ceas a încălzirii.
Mărturii vor da şi cucii prin cîntarea lor măreaţă,
Un gorun ce stă la strajă peste apa cu mătreaţă.
Mii de fire de verdeaţă îmi vor spune ce să fac,
Frunzele din pom vor plînge şi vor spune ca să tac.
Voi tăcea crăias-a vieţii, vieţii mele rătăcită
Într-o noapte care curge spre o beznă nesfîrşită.
poezie de dragoste de Ion Creanga
Se trec şi anii mei de-acuma, se trec şi anii tăi iubit-o,
Şi viaţa noastră-i numai una, se trece ea şi am pierdut-o.
Se bate-n van poate e ultim, un val ce zburdă-nsingurat,
Ce multe-mi pare c-am făcut eu, ce multe-mi pare c-am uitat...
Un semn îmi face a plecare un vînt ce trece repezit,
Dar ceasul meu iertare n-are şi printre căi am rătăcit.
O cale mă mai ţine aici, o cale merge în abis,
Cu lacrimi am udat cărarea, cu lacrimi peste ea am nins.
Cu zile am furat trecutul, cu clipe eu l-am jefuit,
Dar cît de mut n-ar fi tăcutul, prin el precis te-am auzit.
Îmi pare că stau la răscruce, îmi pare că-s chemat de sus,
Aştept minutul ce m-ar duce, dar am minutul cînd am plîns.
Am în taceri comoara vieţii, şi în comoara-m pus uşor,
Prea multe clipe cu secrete topite-n timpul trecător.
Suntem creaţi să ne surpăm, eu sunt facut să fiu cu tine,
Dar, of! Tăcutul meu cel mut m-ai îngrădit în grajd la tine.
Ce doare clipa despărţirii, ce doare ceasul cînd s-aude,
Cum strecură zile cu zile, cum macină mii de secunde...
Cu ce-am greşit eu ţie viaţă? Cu ce-am greşit eu ţie timp?
Cu ce-am greşit eu ţie noapte? Cu ce-am greşit?
Ce am făcut de nu vă place? Ce am făcut de m-aţi trădat?
Ce am făcut şi ce voi face, de voi pe mine m-aţi lăsat?
Cum poţi tu clip-a dimineţii să treci de parcă nu mă vezi?
Cum poţi sărmană tinereţe să pleci de parcă nu mă crezi?
De nu mă crezi că mai sunt tînăr, de nu mă crezi că mai iubesc,
Chiar nu mă crezi că eu mai sufăr? Chiar nu mă crezi?
Tu ai trecut prin astea viaţă? Eu mă întreb mirat şi-acum...
Tu ai avut cîndva speranţă, tu ai avut sau nu?
Tu ai ştiut să suferi oare? Tu ai trădat pe cineva?
Eu cred că da, a cîta oară te-ai oferit tu altcuiva.
Şi de la mine vrei să fugi şi-mi iai cu tine cel mai sfînt,
Puterea de a mai iubi, de a păşi pe-acest pamînt.
Îmi iai ce simt şi ce îmi pare să pot, să ştiu, să fac, să cred.
Îmi iai batuta mea cărare pe unde hoinăream s-o văd.
