luni, 4 iulie 2011

Ţie

Din viaţă, în de moarte,
Din aproape-n departe,
De la dragoste la ură,
Tu, dintru-nceput măsură
Pentru toţi şi pentru toate...
Fără tine nu se poate
Întâmpla nimic sub stele,
Tu lumina vieţii mele,
Tu blestemul sau tu, leacul,
Pripa care naşte veacul,
Mâna care-adoarme clipa,
Tu, strânsura şi risipa,
Ţii în palmele-ţi fragile
Nopţi şi visuri, munci şi zile,
Vindecarea şi pierzarea,
Tu, limanul meu şi zarea,
Neclintirea mea şi zborul,
Tu, pustiul, tu, izvorul,
De la humă la idee,
Tu, întregul meu, Femeie!
poezie de George Ţărnea

Imn

Frumoasei, scumpei care-nparte
In inima-mi lumina vie,
Icoana, inger fara moarte,
Salutul meu in vesnicie!
In viata mea e risipita
Ca sarea-n aerul usor,
Si-n duhul meu,mereu ravnita,
Revarsa-al nemuririi dor.
Balsam ce umple cu parfumul
Vazduhul unui scump ungher,
Cadelnita naltandu-si fumul
Furis, in noapte, catre cer.
Iubire neclintita, haina
Sa-ti aflu-un vorbe as putea?
Tu, fir de mosc zacand, in taina
Si-adanc, in nemurirea mea!
Frumoasei, bunei care-mparte
Puterea-n mine, bucurie,
Icoana, inger fara moarte,
Salutul meu in vesnicie!
poezie de Charles Baudelaire

Copacul amintirii

Nicolaus Lenau

Eu sunt, drag copac în floare!
Simt suavul tău parfum.
Mai mă recunoşti tu oare,
Palid, trist, cum sunt acum?

Când pe crengile-ţi, fierbinte
Glăsuiau privighetori,
Cu iubita mea,- ţii minte?
Stam visând aici, sub flori.

Fericiţi, credeam, şi încă
Eu mai cred, că tu-nfloreai
Bucuria ta adâncă,
Înflorită să ne-o dai.

Azi m-a părăsit iubirea.
Tu-nfloreşti însă mereu.
Ştiu! N-ai timp si nici menirea
Ca să vezi cât sufăr eu!

"Bate vânt de mai afară,
Şi e soare sus pe cer,
Dar nici flori, nici primăvară,
Nu sunt veşnice şi pier!"

Floarea ta aşa-mi şopteşte
De pe ramul argintiu...
Şi-un plâns greu mă năpădeşte,
Şi-mi simt sufletul pustiu.

În româneşte de Lazăr Iliescu

Murim... ca mâine

E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare...
Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oara.
Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate
si celalalt - si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.
poezie de Magda Isanos
 

Întâi râvneşti plăceri

Emily Dickinson

Întâi râvneşti plăceri,
Apoi trai lin; şi-apoi
Acele leacuri mici
Care răpun durerea;
 
Şi-apoi, să poţi dormi;
Ş-apoi (de va dori
Aşa Inchizitorul)
Să poţi muri cum vrei.
 
Traducere de Tudor Dorin

Elegie



de Francis Jammes

Când moartă-mi fi-va inima de marea mea iubire,
Pe verzile coline, pe drumuri înflorite,
Va rătăci uşoară suflarea mea în Fire,
Va străluci pe garduri în rouă înălbite.

Va flutura în noapte, în bruma cenuşie,
În bruma îndulcită de farmecul de lună,
În frăgezia rozei ce-n vânt corola-adie...
Pe zidul vechi ce plânge ea va domni stăpână.

Se va opri în locuri tăcute,-ntunecate,
La marginea căsuţei din satul adormit,
Va merge să mângâie mormintele tăcute
Cu inime micuţe ce viaţa n-au trăit.

Şi chinul meu să fie atuncea mângâiere,
Şi tinerii să-l simtă când vor pleca din sat,
Pe câmp, unde garoafe sălbatece-n tăcere 
Vor legăna iubirea nestinsă de păcat.

Te vei gândi, tu, dragă, la-aceste lucruri poate,
Te vei gândi atuncea la ziua întristată,
Vei plânge, iar vei plânge cu lacrimile toate
Plecarea mea. Sărutul va tremura deodată.

O, spune! Să ne spunem plecare fericită
Ca-n vremurile-acelea când pentru lungă cale
Se lutura batista pe faţa ofilită
Şi printre plopi... de-a lungul cărărilor din vale,

O, lasă-te întreagă-n durerea ta cuprinsă,
Obrazul plin de lacrimi usucă-l în blândeţe,
Plecându-l să se culce pe inima-mi aprinsă,
Surâde-mi ca atuncea când suntem în tristeţe.

E toamna care trece



Mia Frollo


 Dans le vieux parc solitaire et glacé
 Deux formes ont tout à l`heure passé.
    Paul Verlaine

Păşim tăcuţi pe drumul cuprins de-nfiorarea
Apropiatei toamne, când nopţile coboară
Pe câmpuri de aramă o mantie uşoară
De frig, de dezolare, şi doamnă e uitarea
A tot ce-a fost iubire şi floare şi lumină.
Pădurea de mesteacăni uşor şi dulce geme,
Argintul ei păleşte cu cea din urmă vreme
A verii... Îngheţată se-nalţă luna plină.
Ţesută-n vraja verii, iubirea noastră pare
Acum, când totul moare, o palidă-arătare,
Cu părul de-ntuneric si zâmbetul de ură;
Cuvinte-nfiorate nu pot sa mai răsune,
Surâsul de durere ne-a-ncremenit pe gură
Şi mâinile-ngheţate nu vor să se-mpreune.
 

Vechi scrisori


Vechi scrisori


O, vechi scrisori,
 eu v-am găsit atâta de uitate,
Cu plicul mic,
 cu scrisul mic şi vorbe-ndurerate,


Eraţi iubirea de demult
 a celuia pe care-acum
Cu-atâta dor,
cu-atâta chin l-aştept
 mereu pe-acelaşi drum.


Eu v-am privit,
 şi chipul lui mi-a apărut întunecat,
Eu v-am trăit,
 şi visul meu era aşa de-ndurerat.


O, vechi scrisori,
 mi-aţi apărut ca o ciudată prevestire:
A fost atât de mult iubit 
şi-aşa de şubred în iubire.


Eu, în trecut, la voi, mereu,
 lăsa-voi gândul să mă poarte
Melancolia mea de-acum
 şi gândurile voastre moarte,


Cu negre flori 
voi presăra întreagă aşteptarea...
Ce rău făcut-aţi, vechi scrisori:
 aţi răzbunat uitarea!
 

Mia Frollo


Tristețe

Alfred de Musset


Iubire, vlagă, încântare
Și viață, tot s-a irosit;
Și chiar mândria-mi, pentru care
Drept geniu-am fost pecetluit.

Când Adevărul l-am găsit,
Credeam că-i un prieten mare;
Dar după ce l-am cântărit,
Simții o scârbă-ngrozitoare.

Și totuși, vai, nimic nu știe
Cel ce să-l afle întârzie;
Căci pururi el va lumina!

De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:
”Tot ce mai am ca mângâiere
E lacrima ce-am plâns cândva!”