marți, 6 decembrie 2011

Un tren lung ne pare viața...

Autor: Traian Dorz  | 

  
Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;
Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut....

Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai sfârșesc,
și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerabdare înainte tot privim,
să ajungem mai degrabă la vreo țintă ce-o dorim.

Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și dureri,
noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri.
Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit!...
Iar câte-un bătrân coboară trist, și frânt, și istovit.

Vine odată însă vremea să ne coborâm și noi;
ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?
Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,
sună-n Gara Veșniciei; am trăit și n-am știut!...

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Revenire

Sunt un buchet de doruri
Ce zburdă-acum în noapte,
Pe trup presar fioruri
Când mă hrăneşti cu şoapte…
Te-ntreb nedumerită...
Poate-ai uitat cumva,
Cât sunt de-ndrăgostită
Când simt caldura ta...

Mocneşte jarul stins
Inima nu mă minte…
Anii au tot trecut
Acum mi-aduci aminte...
Cu braţe-n mângâiere
Şi lacrimi fericite,
Lăsăm iar curcubee
În nopţi să se-nfiripe…

Mai cred c-ai să revii
Taina-i de năpătruns...
Nimic nu ne-ar putea opri,
Nu-i încă de ajuns…
Şi amândoi vom depăna
Buchetul de mistere,
Ce ne-a ţinut însinguraţi
Cu doruri efemere...

Patricia Șerbănescu-dec.2011

duminică, 13 noiembrie 2011

Înainte!


Înainte!


Un paradis pierdut e orice oră,
Dar nu te mai întoarce spre trecut :
Trecutul nu cunoaşte auroră –
Ci-ndreaptă-ţi carma spre necunoscut,
Căci un pilot stă pururea la proră.

Pe marea asta-a vieţii zbuciumată,
Ce peste tot o-nvăluie misterul,
De vrei să afli cale-adevarată,
Ca-n roza vânturilor corăbierul,
În inima ta proprie o cată.

Sirene-or încerca să te înşele,
Dar tu urmează-ţi drumul tău spre larg.
Nu te lăsa ademenit de ele :
Ca Odiseu legat strâns de catarg,
Nu căuta-n adâncuri, ci spre stele !

Din calea ta o clipă nu te-abate,
Nu mai căta pe unde ai trecut –
Nu plânge-a tale pânze sfâşiate,
Ci stăruieşte spre necunsocut,
Oricâte uragane te vor bate.

Iar dac-o fi ca totuşi să te-ngroape
A valurilor răzvrătită turmă –
Nu părăsi pe cei ce-ţi sunt aproape :
Fă tot ce poţi ai tăi măcar să scape
Şi caută să mori cel de pe urmă !
 
Anghel Iosif
 

miercuri, 9 noiembrie 2011

În lumea asta trece...

În lumea asta trece...

În lumea asta trece un val și altul vine,
Durerea, bucuria ne cată, le-ntâlnim;
De ne-am deprins cu ele ori negre, ori senine
Se duc zilele noastre. Și azi și mâni perim.

Din toată minunata priveliște a vieții,
Cu soarele, cu falnicul ocean;
Din dragostea trecută, din visul tinereții
Acel vis, fără samăn de dulce și viclean,

De-abia de mai rămâne vreo veștedă-amintire
Din vremea de-altădată de bine or de chin,
Scânteia ce-ntr-o clipă aruncă-o licurire
De sub cenușa strinsă. Oftatul  unui sân.

Nimic nu e al nostru – afară de-acea jale
Ce negurosse lasă în sufletul pustiu,
Când căutăm în urmă spre depărtata cale
Unde am lăsat o parte din viață în sicriu.
 
NICOLAE VOLENTI
 


Umbra plopilor


Umbra plopilor


Şi vom călători odată
Pe unde n-am mai fost nicicând,
Cu umbra plopilor, ciudată,
Alunecând, alunecând...

Şi va rămâne-n urma noastră
Doar tremurarea unui gând,
Cu umbra plopilor, albastră,
Alunecând, alunecând...

De va mai fi o amintire,
Şi ea va trece, vrând, nevrând,
Cu umbra plopilor, subţire,
Alunecând, alunecând...

Dă-mi gura ta, şi mă sărută,
Şi stele vor cădea pe rând,
Cu umbra plopilor, tăcută,
Alunecând, alunecând...

Şi-ai să auzi, înfiorată,
Cum trece-al lunii foşnet blând,
Cu umbra plopilor, culcată,
Alunecând, alunecând...
 
ION HOREA

vineri, 28 octombrie 2011

As trai ca indragostit de dragoste

"As trai ca indragostit de dragoste"


Daca Dumnezeu mi-ar oferi inca o bucatica de viata, m-as imbraca simplu, as cadea in genunchi in fata soarelui, lasandu-mi goale corpul si sufletul.
Dumnezeule, daca as avea o inima, mi-as scrie ura pe gheata si as astepta primele raze de soare.
Cu un vis de Van Gogh as picta pe stele un poem de Benedetti si i-as oferi lunii un cantec de Serrat.
As stropi trandafirii cu lacrimile mele pentru a simti durerea spinilor si sarutul rosu al petalelor.
Dumnezeule, daca as avea o bucata de viata... n-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun celor pe care ii iubesc cat de mult ii iubesc.
As convinge fiecare barbat, fiecare femeie ca ei sunt preferatii mei si as trai ca indragostit de dragoste.
As demonstra oamenilor cat se inseala crezand ca inceteaza sa se indragosteasca imbatranind, fara sa stie ca incep sa imbatraneasca atunci cand inceteaza sa se indragosteasca!
I-as da aripi unui copil, dar l-as lasa sa invete singur sa zboare.


"Cand ma vor pune in cutie..."

I-as invata pe batrani ca moartea nu vine odata cu batranetea, ci cu uitarea.
Am invatat atat de mult de la voi oamenilor!
Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe culmi, fara sa stie ca adevarata fericire consta in felul in care escaladezi muntele.
Am invatat ca atunci cand nou-nascutul strange pentru prima data, in pumnul lui mic, degetul tatalui, il cucereste pentru totdeauna.
Am invatat ca un om nu are dreptul sa-l priveasca pe un altul de sus decat atunci cand trebuie sa se aplece pentru a-l ajuta sa se ridice.
E adevarat ca multe am putut invata de la voi, dar nu vor folosi la mare lucru, deoarece, cand ma vor pune in aceasta cutie, vai, voi fi mort.

Gabriel Garcia Marquez

Destinul

Destinul
de Vasile Voiculescu

Aud din fundul meu
Cum suie pe-ntuneric, dibuind, Destinul
De ani se taraie mereu
Si urca necurmat cu toate piedicile si tot chinul.
De-a lungul pesterilor vietii mele
Cu hrube jilave si intortocheate
El vine, pipaind cu mainile lui grele
Peretii reci…si pietrele tresar speriate
Inainteaza catziva pasi si sade,
Asculta parca negraite soapte
porneste iar, se-mpiedica si cade,
Invaluit de aburi si de noapte.
Tacut se scoala pipaind peretii
Si dibuind prundisul cu piciorul…
Si vine asa orbecaind de-a lungul vietii
Tarand in urma lui, in lanturi, Viitorul.
E orb si vine dupa mine… Se indreapta
Sa ma gaseasca
Si urca scari de blocuri rasturnat, treapta dupa treapta,
Un groaznic melc pornit sa se tarasca
prin intunericul din funduri nepatrunse,
Pe unde insusi cugetu-mi n-ajunse:
E un dedal de sali, de gropi si coridoare
Ce urca, se sucesc si se coboara
Cu iezere de ape in valtoare,
Cu naruiri de bolti ce te doboara
El dibuie intr-una si inainteaza,
Mai sta de-asculta, parul ud isi stoarce,
Desfunda gurile astupate, cercetaza,
Si cu ocoluri iar la loc se-ntoarce…
…Asa de ani se taraie din fund spre mine,
Aud inabusitu-i pas cum vine
Si-am inghetat pe oprag aici:
Mai sus de tine unde poti sa te ridici?…
E-n mine…sim ma va gasi odata!…
Ascult cum umbla bajbaind in adancime
Si nu-l cunosc;ghicesc de ce ma cata,
Dar nu stiu ce-mi aduce din intunecime…
Atata stiu doar despre el,
Ca-i orb, ca-i neindurat, ca nu-i misel;
Ca vine
Din fundul meu de ani intregi
Spre mine
Batranul orb rasturnator de regi!
(Si ca, cu cat inainteaza in lumina si-n tumult,
Cu-atata intunericul ii copleseste ochii tot mai mult.)

duminică, 23 octombrie 2011

Nepermanenţa

                 
Dacă ne-am putea da seama
          cât de mare e minunea
Înţelegerii vieţii şi a morţii
          totdeauna,
Am pricepe că “samsara” e
          oceanul suferinţei
Astei vieţi, pe care-o ducem
          în sclavie a dorinţei.  

Mereu vrem ceva din viaţă,
          nedorind să dăm nimic…
Şi-atunci Domnul ia cu forţa
          de ce ne-ataşăm un pic!
Noi voim ca viaţa noastră
          sa fie o încântare,
Uitând că, oricum suişul
          coborâşul inclus are.


De când apărem pe lume,
         către moarte-naintăm,
Iar misterul ei îl smulgem, doar
          când  vrem să învăţăm
Că liberi vom fi, doar dacă, noi
          cu moartea ne deprindem,
Frecventand-o des în viaţă, 
          fără a uita ce suntem!

Adevărul libertăţii şi al morţii  
          căutăm…
Să-nvăţăm nepermanenţa, când
         cu noi ne confruntăm.
Lucrul sigur este moartea, când
          şi cum, ăsta-i mister
Ce ne-nvăluie cu totul şi se perde
          în eter… 

Trupul va rămâne-n urma, în pământ
          el va intra,
Însă sufletul va merge şi “nirvana”
          va afla…
Pân-atunci să trăim viaţa în cunoaştere
          totală,
Bucurându-ne de “daruri”, până-n clipa
          cea …letală.

Ca o risipă

Am învăţat să mor de la un timp
Şi-o fac pe zi ce trece tot mai bine,
Şi văd cu fiecare anotimp
Cum cad toate redutele din mine.

Mă las secundei pradă nevăzută
Sperând să mă destrame în tăcere,
În faţa vremii sunt o biată ciută,
Ce-şi pierde suflu-n orice adiere.

Şi evadez din mine câte-o clipă
Privind la bietul înveliş de humă
Lăsat deşertului ca şi risipă
Un palid chip, o trecătoare umbră.

Mor pe fâşii şi mor pe apucate
Cedând deşertăciuni părţi din mine
Şi dacă crezul meu are dreptate,
Voi înflori în lumea care vine.

 Luiza- Adriana Grama

sâmbătă, 15 octombrie 2011

BĂTRÂNEȚE..........

 de Costache Ioanid 

Bătrâneţe, şcoală-naltă
de povară şi de scrum...
cale aspră şi ciudată,
pe-unde n-am fost niciodată ,
niciodată
pân-acum...
Bătrâneţe, traistă spartă
de-unde toate cad şi pier...
Cade orice faptă moartă,
cade slava cea deşartă
şi rămâne
cea din Cer!
Bătrâneţe, daltă bună,
care taie cu folos.
Taie fala ce se-adună,
taie firea cea străbună
din mireasa
lui Cristos!
Bătrâneţe, tren de seară...
fără bani, fără bilet...
U-u-u!... ce iute zboară!
Şi te duci din gară-n gară
către tainicul
magnet...
Dar la urmă... Domnul ştie!...
colo-n slavă, la hotar...
vom sări de bucurie
şi cu Domnul în vecie
vom fi tineri,
tineri iar!...
 



luni, 10 octombrie 2011

Eternitate

În fiecare zi sunt doi oameni,unul e treaz în întuneric celălalt doarme în lumină.

miercuri, 24 august 2011

Trei feţe

Copilul râde:
"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul".
Tânărul cântă:
"Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea".
Bătrânul tace:
"Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea".
poezie de

 

* * *

* * *

Te iubesc, dragul meu. Iartă-mi astă iubire. Ca o pasăre ce şi-a pierdut cărarea m-ai prins în umbra aripilor tale, că vălul sufletului meu săgetat de puterea ta căzu. Acoperă-l cu mila ta, dragul meu drag, şi iartă-mi astă iubire.
Şi dacă nu mă poţi iubi, dragul meu, iartă-mi astă durere. Nu-mi zvârli priviri răutăcioase din depărtarea zărilor. Mă voi strecura în colţul meu şi înmărmurită voi rămâne în puterea îngândurată a nopţii. Cu amândouă mâinile acoperi-voi ruşinea ochilor mei. Întoarce-ţi faţa de la mine, dragul meu drag, şi iartă-mi astă durere.
Şi dacă mă iubeşti, dragul meu, iartă-mi astă bucurie. Când sufletul meu e scăldat de valurile fericirii, nu râde de rătăcirea mea învolburată de primejdii. Când înălţată pe soclul puterii te conduc cu tirania dragostei mele, şi când, ca o zeiţă, îmi închin ţie darurile mele, primeşte-mi mândria, dragul meu, şi iartă-mi fericirea.
poezie de

 

***

Când se iubesc doi oameni în tăcere,
încât destinul ce-ntre ei se-mparte
rănind pe unul, altul e pe moarte,
şi-n două inimi caste stă o vrere,
şi când, eternizat, un suflet cere
din două trupuri zbor spre cer, departe,
când c-o săgeată două piepturi sparte
aprinde-Amor cu tainică putere
şi când ei speră cu înfrigurare
într-un sfârşit comun şi, peste-aceste,
iubindu-se, nu se iubesc pe sine
şi când iubirea lor e mult mai mare
decât o mie de iubiri, cum este
în stare supărarea să-i dezbine?
poezie de

 

Orice om

Orice om pe care nu pot să-l iubesc este pentru mine un
izvor de adâncă tristeţe.
Orice om pe care l-am iubit şi nu pot să-l mai iubesc,
înseamnă pentru mine un pas spre moarte.
Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor.
Voi, cei care ştiţi că meritaţi dragostea mea, aveţi grijă
să nu mă ucideţi.
poezie de

sâmbătă, 6 august 2011

Acolo unde timpul ingroapa amintiri...


La poalele crângului

La poalele crângului - Poem în proză

Pe iarbă verde, cu capul în mâni, pe gânduri. Visez. Dinaintea mea un cosaş
zbârnâie un cântec monoton şi un toporaş galben întinde petalele lui lacome de sărutări
spre mine.
E lumină în aer, lumină multă şi toate celea sclipesc, desfăşoară o bogăţie orbitoare
de culori.
Soarele trimite raze fierbinţi cari-ţi amintesc momente de profundă senzualitate...
Ridic capul.
Un nor cenuşiu s-a înfipt în albastrul clasic, adânc al cerului, precum se înfige un
cuget rău într-o inimă nevinovată.
Sunt fericit. Senzaţii dulci mă năvălesc şi pare că mă doboară, atât sunt de multe
şi atât sunt de intense.
Sufeltul meu zboară lin spre Dumnezeu, marele Pan, care pe toate le cuprinde şi
pe toate le simte.
De pe mugurii plini de sevă se desprind sărutări sub îmbrăţişarea caldă a razelor
de soare, şi sărutările zboară prin văzduhul clar şi trezesc în minte-mi icoane de dragosti
apuse.
Iubirea veche, mare, puternică reînvie în sufletul meu pribeag. În noaptea aceea,
ah, cât n-am simţit eu în noaptea aceea!
Sunt fiorii omorâtor de dulci ai iubirii senzuale – iubirea mea era senzuală – e
remuşcarea neagră, dureroasă – iubirea mea fusese criminală – e lupta între ideal şi
întrupare – iubirea mea fusese un trist episod din goana după ideal.
Şi la poalele crângului, sub razele fierbinţi ale soarelui primăverii, renasc sărutările
fierbinţi şi înfiorate din noaptea aceea, senzaţiile omorâtor de dulci, privirile lungi şi
galeşe ale iubitei.
Şi visez, visez la poale de crâng.
Ștefan Petică

1900

joi, 4 august 2011

Renunțări.....

Vom impleti iluzii cu vechile andrele,
Acesta e sfarsitul obsesiilor mele,
Vine momentul tragic al ultimelor poze,
Vom saruta garoafe, si crini, si tuberoze...
Vom consuma la cina sperante in aspic,
Moartea ranjeste cinic, eu nu mai vreau nimic,
Javra pluteste, tainic, spre lumea de catzei,
Eu port mirosul tandru al ultimei femei...
Ramane numai semnul intenselor trairi,
Reala e doar moartea cu gust de amintiri.
Iubirea este dusa, cu lacrimi si perfuzii,
Ne pierdem, lent, sub semnul acestei vagi iluzii..

Margineanu Serban

Pasii Timpului.

Bate-un Orologiu, cu cadente rare,
Turnul Catedralei sta in departare,
Langa cimitirul cu un gard de lemn,
Sunetul de clopot pare un indemn
Sa ami port tristetea catre alte spatii...
Un moment de vise, vorbe, peroratii,
Frigul ma raneste, si incerc s-admir
Linistea si pacea vreunui Cimitir
Unde-s alte soapte, alte elemente...
Bancile stau moarte printre monumente,
Eu exist pe-o banca si privesc in zare,
Mai ascult un clopot de inmormantare...

Deziluzii...

Margineanu Serban
Lent, fluturii se-ndreapta spre geamul meu opac.
E ultima speranta, si ultimul atac,
Exist, si tac, prin ceturi si ganduri ratacite.
Exist. Am noua sute de visuri aiurite...
Ma pierd, acum, prin ploaia tacuta si incerta,
Strabat apa adanca, nebuna si inerta.
Si las o urma vaga-n noroiul medieval.
Pierdut sunt, printre vanturi. Ma las purtat de val...
Un soare mort arunca lumina de carbid,
Ma duce, nu stiu unde, tramvaiul meu lichid,
Am creierii de vata, si glezne de ciment.
Sunt ud. Am doar un caine, si un Abonament...

vineri, 29 iulie 2011

Să speri e să suferi mult.

poezie de dragoste de Ion Creanga


Ştii speranţa e pedeapsă, una care tot se ţine,
De iubire şi de viaţă, şi de mine şi de tine…
Poate vrei ca să-ţi dau pace, şi să ai o libertate,
Dar eu vreau să fiu legat de figura ta pe-o viaţă.
Sunt supus din piept sa ştii, sa te vreau, să te iubesc
Să te simt, să văd ca vii, să fiu mîndru că trăiesc.
Ne-ncetat mă cheamă vocea, vocea gîndurilor tale,
Vocea care mă iubeşte, vocea care mă-nfioară.
Blestemată fie clipa-n care te voi pierde,
Dar nu vreau să treacă anii, ziua încă nu se vede,
Ziua care va veni, te-a lua de lîngă mine,
Clipa care te-a răpi, dar eu voi veni cu tine.
Nu eşti singură să ştii, eu îţi voi urma cărarea,
Şi te-oi aştepta să vii, ca să-mi mîngîi lăcrimarea.
Martor îmi va fi şi luna şi izvorul care curge,
Steaua care străluceşte, vîntul cald ce mă ajunge,
Valul apei singur care se tot zbate a peire,.
Gheaţa care se dezgheaţă într-un ceas a încălzirii.
Mărturii vor da şi cucii prin cîntarea lor măreaţă,
Un gorun ce stă la strajă peste apa cu mătreaţă.
Mii de fire de verdeaţă îmi vor spune ce să fac,
Frunzele din pom vor plînge şi vor spune ca să tac.
Voi tăcea crăias-a vieţii, vieţii mele rătăcită
Într-o noapte care curge spre o beznă nesfîrşită.



O trecere de ici în colo!!!

poezie de dragoste de Ion Creanga

Se trec şi anii mei de-acuma, se trec şi anii tăi iubit-o,
Şi viaţa noastră-i numai una, se trece ea şi am pierdut-o.
Se bate-n van poate e ultim, un val ce zburdă-nsingurat,
Ce multe-mi pare c-am făcut eu, ce multe-mi pare c-am uitat...
Un semn îmi face a plecare un vînt ce trece repezit,
Dar ceasul meu iertare n-are şi printre căi am rătăcit.
O cale mă mai ţine aici, o cale merge în abis,
Cu lacrimi am udat cărarea, cu lacrimi peste ea am nins.
Cu zile am furat trecutul, cu clipe eu l-am jefuit,
Dar cît de mut n-ar fi tăcutul, prin el precis te-am auzit.
Îmi pare că stau la răscruce, îmi pare că-s chemat de sus,
Aştept minutul ce m-ar duce, dar am minutul cînd am plîns.
Am în taceri comoara vieţii, şi în comoara-m pus uşor,
Prea multe clipe cu secrete topite-n timpul trecător.
Suntem creaţi să ne surpăm, eu sunt facut să fiu cu tine,
Dar, of! Tăcutul meu cel mut m-ai îngrădit în grajd la tine.
Ce doare clipa despărţirii, ce doare ceasul cînd s-aude,
Cum strecură zile cu zile, cum macină mii de secunde...
Cu ce-am greşit eu ţie viaţă? Cu ce-am greşit eu ţie timp?
Cu ce-am greşit eu ţie noapte? Cu ce-am greşit?
Ce am făcut de nu vă place? Ce am făcut de m-aţi trădat?
Ce am făcut şi ce voi face, de voi pe mine m-aţi lăsat?
Cum poţi tu clip-a dimineţii să treci de parcă nu mă vezi?
Cum poţi sărmană tinereţe să pleci de parcă nu mă crezi?
De nu mă crezi că mai sunt tînăr, de nu mă crezi că mai iubesc,
Chiar nu mă crezi că eu mai sufăr? Chiar nu mă crezi?
Tu ai trecut prin astea viaţă? Eu mă întreb mirat şi-acum...
Tu ai avut cîndva speranţă, tu ai avut sau nu?
Tu ai ştiut să suferi oare? Tu ai trădat pe cineva?
Eu cred că da, a cîta oară te-ai oferit tu altcuiva.
Şi de la mine vrei să fugi şi-mi iai cu tine cel mai sfînt,
Puterea de a mai iubi, de a păşi pe-acest pamînt.
Îmi iai ce simt şi ce îmi pare să pot, să ştiu, să fac, să cred.
Îmi iai batuta mea cărare pe unde hoinăream s-o văd. 


duminică, 24 iulie 2011

Trec orele...

Trec orele ca nişte note
Din simfoniile durerei,
În urma lor rămân eterne
Melancoliile tăcerei...

Tot ce-ai crezut odinioară,
Tot ce-ai visat, tot ce-a fost sfânt
Te turbură cu nesfârşitul
Şi tristul gol că nu mai sunt...

Ca cerul unei seri de toamnă
Se-ntunecă pierduta minte:
Nimicul îşi întinde noaptea
Pe calea ducerei-nainte...

Uimit în loc s-opreşte omul
Ca-n faţa unui ne-nţeles:
Din gândurile risipite
Nehotărârea a cules...

Şi clară o lumină numai
Îi stă-n adâncul cugetării:
Că trece, - şi rămân în urmă-i
Nemărginirile uitării...
 

Traian Demetrescu

 

vineri, 22 iulie 2011

NU SUNT DECÂT UN SUFLET

Nu sunt decât un suflet peregrin
Ce noaptea mi-o sporesc prin constelaţii
Mă rătăcesc şi sorţii mă înclin
Şi-aduc ofrande lirei, în libaţii.

De prin asfaltul gri cotidian
Mă văd cutreerând prin empiree
Nu vreau să cred că timpul trece-n van
Şi voi pava chiar căile lactee.

E-un dute-vino viaţa, un balans
Dansăm pe muchie aspră de cuţit
Şi nu ne întrebăm în aprig dans
De ce-am plecat, de ce am revenit.

Vreau la o margine de curcubeu
Să-mi fac sălaş; aşa nădăjduiesc
Să-ncapă tot în universul meu
Tot ce-am clădit şi vreau să dăruiesc. 

Delia Stăniloiu

 

marți, 19 iulie 2011

Cavalerii orelor

Cavalerul orei de zori
Vibrează sub solzi:
Cerul n-a mai sădit sori,
Lumina sună din corzi.
Cavalerul orei de ceară
Stoarce mierea din stelele coapte,
Cu umbre de paloş măsoară
Cozile Căii de Lapte.
Cavalerul orei de vis,
Tăvălit în ape de var,
Adoarme - cum i s-a prezis -
La cel mai albastru hotar.
Cavalerul orei de somn,
În platoşa caldă de smalţ,
Pe ţara de plumb este domn,
Dar pierdu de la piept un smarald.
Cavalerul orei de moarte
Ridică degetele de aur:
Metalele cupelor sparte
Se-ntorc în teluric tezaur.
Cavalerii orelor pleacă
Egali, către zodii de taină:
Poate cel cu mantaua săracă
Să-ţi prindă ora neştiută de haină.
poezie de Romulus Vulpescu

duminică, 17 iulie 2011

Aşteptarea şi Despărţirea



O poezie scrisă de un prieten drag

Le-am întâlnit în gară, pe peron
Despărţirea îşi ascunsese sufletul
în scoica renunţărilor
Asteptarea se pregătea să înceapă
drumul lung al întoarcerii
Apoi Despărţirea s-a urcat în trenul care pleca
şi a început să facă semne
cu degetele ei de gheaţă


semnele se prefăceau în iluzii
iar Aşteptarea
le aduna pentru mai târziu
Despărţirea a intrat în compartiment
a scos ziarul şi şi-a aprins o ţigară


Pe peron, Aşteptarea
îşi flutura necontenit speranţa
singură
printre atâtea linii paralele
care nu se despart
dar nici nu se întâlnesc