EU NU TE AM...

Eu nu-te am... dar... nu te merit?
Nu-te mai văd, dar... te mai simt,
... Şi sunt, mâhnit, parcă-am murit,
Prefer să fiu, decât să mint.

Eu nu te am, dar tu, eşti vie?
Să mă priveşti aşa de sus?
Să-mi spui că datorită mie...
O stea târzie a apus?

Eu nu te am, te are... cine?
Vreun Făt-Frumos, sau poate prinţ?
Să te privească, aşa, oricine?
Şi apoi, să poţi, să mă, mai minţi?

Eu nu te-am, te are, cerul...
Da... parcă, nu eşti nici a lui,
Împarţi cu mine doar misterul,
Eu cred că... eşti, a nimănui.

Stai dreaptă, mândră şi priveşti,
Cum mă frământ, cum nu mai dorm,
Tu liniştită... nu ai somn,
O stea frumoasă, asta eşti.

Cătălin Ciorbă

Trecut, prezent, viitor (Passado, Presente, Futuro)

Am fost. Dar ce am fost nu se mai vede:
o pulbere mi-acoperă obrazul
cu mii de straturi, peste zeci de chipuri
ce-ascunse timpul şi-ngropă talazul.

Mai sunt. Dar ce mai sunt nu-i lucru mare:
o broască ce-a fugit din broscărie
şi înţelege, tot săltând spre zare,
că nu-i chiar moartă, însă nici chiar vie.

Rămân doar întrebări şi vagi speranţe:
cam în ce chip m-oi aşeza-n final?
orăcăind oraculare stanţe?
sau revenind în iazul ancestral?

poezie de Jose Saramago

Rondelul rozelor de azi şi de ieri

Umbrit de rozele ce-au fost,
Visând sub rozele de-acum,
Aş vrea obştescul adăpost
Să-mi fie la un colţ de drum.

Ştiu al vieţii mele rost
Simţirea din al lor parfum,
Umbrit de rozele ce-au fost,
Visând sub rozele de-acum.

Oricui va spune pe de rost
Că nu-mi vrui soarta nicidecum
Născut în ceasul cel mai prost...
Dar am trăit, nu prea ştiu cum,
Umbrit de rozele ce-au fost.

poezie de Alexandru Macedonski

Dacă....

Dacă venirea ar fi fost după mine - n-aş fi venit.
Dacă plecarea ar fi fost după mine - n-aş fi plecat.
Ce bine-ar fi fost ca în lumea aceasta
Să nu fi venit, să nu fi plecat, să nu fi trăit.

catren de Omar Khayyam

Cu mâine zilele-ţi adaogi... MIHAI EMINESCU

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.

Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.

Reîntîlnire

Mă trezesc lângă o fereastră deschisă
în care o femeie tânără
ţine un prunc în braţe. Mă
îndeamnă
din ochi să mă apropii.
Fără să privesc îi spun:
Sunt eu acest copil, mamă!
De ce mi-l arăţi tocmai acum
când m-am reîntors?
Nu-mi răspunde. Îşi întoarce
privirea
înspre interior.
Acolo pe un scaun înalt e tata.
Fumează şi tace.
Eu cresc în braţele mamei care
mă scapă în stradă unde eu
bine-nţeles sunt şcolar, soldat.
O clipă om matur. O clipă doar.
Şi, dintr-o dată, bătrân. Mă clatin
şi cad pe piatra dură. Nu simt
nimic.
Din fundul camerei vine acum
şi tata. Cu mama de mână coboară
în stradă.
Îmi spun: Nu mai este nimic de 
făcut. Eşti mort!
Închid fereastra şi se întind
pe piatră lângă mine.

Dimitrie Grama
Din volumul: “Dă-mi mâna, străine!”

Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”, 
alcătuită de Mihai Rădulescu