vineri, 29 iulie 2011

Să speri e să suferi mult.

poezie de dragoste de Ion Creanga


Ştii speranţa e pedeapsă, una care tot se ţine,
De iubire şi de viaţă, şi de mine şi de tine…
Poate vrei ca să-ţi dau pace, şi să ai o libertate,
Dar eu vreau să fiu legat de figura ta pe-o viaţă.
Sunt supus din piept sa ştii, sa te vreau, să te iubesc
Să te simt, să văd ca vii, să fiu mîndru că trăiesc.
Ne-ncetat mă cheamă vocea, vocea gîndurilor tale,
Vocea care mă iubeşte, vocea care mă-nfioară.
Blestemată fie clipa-n care te voi pierde,
Dar nu vreau să treacă anii, ziua încă nu se vede,
Ziua care va veni, te-a lua de lîngă mine,
Clipa care te-a răpi, dar eu voi veni cu tine.
Nu eşti singură să ştii, eu îţi voi urma cărarea,
Şi te-oi aştepta să vii, ca să-mi mîngîi lăcrimarea.
Martor îmi va fi şi luna şi izvorul care curge,
Steaua care străluceşte, vîntul cald ce mă ajunge,
Valul apei singur care se tot zbate a peire,.
Gheaţa care se dezgheaţă într-un ceas a încălzirii.
Mărturii vor da şi cucii prin cîntarea lor măreaţă,
Un gorun ce stă la strajă peste apa cu mătreaţă.
Mii de fire de verdeaţă îmi vor spune ce să fac,
Frunzele din pom vor plînge şi vor spune ca să tac.
Voi tăcea crăias-a vieţii, vieţii mele rătăcită
Într-o noapte care curge spre o beznă nesfîrşită.



O trecere de ici în colo!!!

poezie de dragoste de Ion Creanga

Se trec şi anii mei de-acuma, se trec şi anii tăi iubit-o,
Şi viaţa noastră-i numai una, se trece ea şi am pierdut-o.
Se bate-n van poate e ultim, un val ce zburdă-nsingurat,
Ce multe-mi pare c-am făcut eu, ce multe-mi pare c-am uitat...
Un semn îmi face a plecare un vînt ce trece repezit,
Dar ceasul meu iertare n-are şi printre căi am rătăcit.
O cale mă mai ţine aici, o cale merge în abis,
Cu lacrimi am udat cărarea, cu lacrimi peste ea am nins.
Cu zile am furat trecutul, cu clipe eu l-am jefuit,
Dar cît de mut n-ar fi tăcutul, prin el precis te-am auzit.
Îmi pare că stau la răscruce, îmi pare că-s chemat de sus,
Aştept minutul ce m-ar duce, dar am minutul cînd am plîns.
Am în taceri comoara vieţii, şi în comoara-m pus uşor,
Prea multe clipe cu secrete topite-n timpul trecător.
Suntem creaţi să ne surpăm, eu sunt facut să fiu cu tine,
Dar, of! Tăcutul meu cel mut m-ai îngrădit în grajd la tine.
Ce doare clipa despărţirii, ce doare ceasul cînd s-aude,
Cum strecură zile cu zile, cum macină mii de secunde...
Cu ce-am greşit eu ţie viaţă? Cu ce-am greşit eu ţie timp?
Cu ce-am greşit eu ţie noapte? Cu ce-am greşit?
Ce am făcut de nu vă place? Ce am făcut de m-aţi trădat?
Ce am făcut şi ce voi face, de voi pe mine m-aţi lăsat?
Cum poţi tu clip-a dimineţii să treci de parcă nu mă vezi?
Cum poţi sărmană tinereţe să pleci de parcă nu mă crezi?
De nu mă crezi că mai sunt tînăr, de nu mă crezi că mai iubesc,
Chiar nu mă crezi că eu mai sufăr? Chiar nu mă crezi?
Tu ai trecut prin astea viaţă? Eu mă întreb mirat şi-acum...
Tu ai avut cîndva speranţă, tu ai avut sau nu?
Tu ai ştiut să suferi oare? Tu ai trădat pe cineva?
Eu cred că da, a cîta oară te-ai oferit tu altcuiva.
Şi de la mine vrei să fugi şi-mi iai cu tine cel mai sfînt,
Puterea de a mai iubi, de a păşi pe-acest pamînt.
Îmi iai ce simt şi ce îmi pare să pot, să ştiu, să fac, să cred.
Îmi iai batuta mea cărare pe unde hoinăream s-o văd. 


duminică, 24 iulie 2011

Trec orele...

Trec orele ca nişte note
Din simfoniile durerei,
În urma lor rămân eterne
Melancoliile tăcerei...

Tot ce-ai crezut odinioară,
Tot ce-ai visat, tot ce-a fost sfânt
Te turbură cu nesfârşitul
Şi tristul gol că nu mai sunt...

Ca cerul unei seri de toamnă
Se-ntunecă pierduta minte:
Nimicul îşi întinde noaptea
Pe calea ducerei-nainte...

Uimit în loc s-opreşte omul
Ca-n faţa unui ne-nţeles:
Din gândurile risipite
Nehotărârea a cules...

Şi clară o lumină numai
Îi stă-n adâncul cugetării:
Că trece, - şi rămân în urmă-i
Nemărginirile uitării...
 

Traian Demetrescu

 

vineri, 22 iulie 2011

NU SUNT DECÂT UN SUFLET

Nu sunt decât un suflet peregrin
Ce noaptea mi-o sporesc prin constelaţii
Mă rătăcesc şi sorţii mă înclin
Şi-aduc ofrande lirei, în libaţii.

De prin asfaltul gri cotidian
Mă văd cutreerând prin empiree
Nu vreau să cred că timpul trece-n van
Şi voi pava chiar căile lactee.

E-un dute-vino viaţa, un balans
Dansăm pe muchie aspră de cuţit
Şi nu ne întrebăm în aprig dans
De ce-am plecat, de ce am revenit.

Vreau la o margine de curcubeu
Să-mi fac sălaş; aşa nădăjduiesc
Să-ncapă tot în universul meu
Tot ce-am clădit şi vreau să dăruiesc. 

Delia Stăniloiu

 

marți, 19 iulie 2011

Cavalerii orelor

Cavalerul orei de zori
Vibrează sub solzi:
Cerul n-a mai sădit sori,
Lumina sună din corzi.
Cavalerul orei de ceară
Stoarce mierea din stelele coapte,
Cu umbre de paloş măsoară
Cozile Căii de Lapte.
Cavalerul orei de vis,
Tăvălit în ape de var,
Adoarme - cum i s-a prezis -
La cel mai albastru hotar.
Cavalerul orei de somn,
În platoşa caldă de smalţ,
Pe ţara de plumb este domn,
Dar pierdu de la piept un smarald.
Cavalerul orei de moarte
Ridică degetele de aur:
Metalele cupelor sparte
Se-ntorc în teluric tezaur.
Cavalerii orelor pleacă
Egali, către zodii de taină:
Poate cel cu mantaua săracă
Să-ţi prindă ora neştiută de haină.
poezie de Romulus Vulpescu

duminică, 17 iulie 2011

Aşteptarea şi Despărţirea



O poezie scrisă de un prieten drag

Le-am întâlnit în gară, pe peron
Despărţirea îşi ascunsese sufletul
în scoica renunţărilor
Asteptarea se pregătea să înceapă
drumul lung al întoarcerii
Apoi Despărţirea s-a urcat în trenul care pleca
şi a început să facă semne
cu degetele ei de gheaţă


semnele se prefăceau în iluzii
iar Aşteptarea
le aduna pentru mai târziu
Despărţirea a intrat în compartiment
a scos ziarul şi şi-a aprins o ţigară


Pe peron, Aşteptarea
îşi flutura necontenit speranţa
singură
printre atâtea linii paralele
care nu se despart
dar nici nu se întâlnesc

luni, 11 iulie 2011

CORBUL

Stând, cândva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tâlc tulburător,
Piroteam, uitând de toate, când deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător – gândit-am – şi-a bătut întâmplător.
Doar atât, un trecător.”

 O, mai pot uita vreodată? Vânt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau târcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvâcnind de teamă:
“E vreun om care mă cheamă, vrând să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decât un trecător.”

Astfel liniştindu-mi gândul şi de spaime dezlegându-l
“Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!” Şi-am deschis, netemător,
Beznă, niciun trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfârşită, bezna-n sinea-i adâncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: “Lenore!”
Doar ecou-adânc al beznei mi-a răspuns şoptit: “Lenore!”
Doar ecoul trecător.

Întorcându-mă-n odaie, tâmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
“La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate…
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor.
Vreau, de sunt în beznă taine, să descopăr tâlcul lor!”
Vânt şi niciun trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpânitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpânitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zâmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: “Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrân, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adânc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?”
Spuse Corbul: “Nevermore!”

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntâmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stând pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: “Nevermore”.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvânt sfâşietor.
Mult rămase, ca o stană n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Până-am spus: “S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mâine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor”.
Spuse Corbul: “Nevermore”.

 Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gândit: “E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrânte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvântul: “Nevermore”"
.
Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strânsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lângă bustul sclipitor;
Gânduri rânduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lângă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, până-n gând străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mângâiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mângâia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
“Ţie, ca să nu mai sângeri, îţi trimite Domnul îngeri” –
Eu mi-am spus – “să uiţi de plângeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gândul la Lenore!”
Spuse Corbul: “Nevermore”.

“Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lângă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?”
Spuse Corbul: “Nevermore”.

“Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntâlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngerii îi spun Lenore?”
Spuse Corbul: “Nevermore”.

“Fie-ţi blestemat cuvântul! Piei, cu beznele şi vântul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!”
Spuse Corbul: “Nevermore”.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă întruna,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pânditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.
Edgar Allan Poe traducere de Mihu Dragomir

duminică, 10 iulie 2011

Numai o clipă

Când ai pierdut în astă lume
Orice speranţă, orice dor,
Când ştii ce grabnic trece iarăşi
Tot ce-ai avea în viitor,
Atunci, nu ceri eternitate
De la o floare ce-a-nflorit.
De ea te bucuri cât trăieşte
Şi n-o mai plângi, de-a veştejit.
Nu ceri credinţă neschimbată...
Nu ceri amor pân' la mormânt,
Căci ştii, că raiul se coboară
Numai o clipă pe pământ.
poezie de Matilda Cugler-Poni
 

De ce-ţi mai numeri anii…

De ce-ţi mai numeri anii să vezi de eşti bătrân
Când ştii ce grea durere tu porţi în al tău sân,
Şi pentru ce oglinda întrebi privind în ea
Să-ţi spună de nu-i încă zbârcită faţă ta?

Când ştii c-a tale lucruri ce curg neîncetat
Adânci şi triste urme în suflet ţi-au lăsat,
Şi crezi c-o vecinicie amară e de când
O clipă fericită avut-ai pe pământ.

Şi ce-ţi mai foloseşte să ştii azi cum mai eşti
Când simţi că tu pe lume de mult nu mai trăieşti;
Purtând cu moartea-n suflet străin în orice loc
Viaţa ta pustie şi fără de noroc!
poezie de Veronica Micle

Contraste


Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.
Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.
Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.
Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.
Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.
Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...
poezie de Virgil Carianopol

Rondelul orelor

Omnia vulnerant, ultima necat
Pe rând orice ore rănesc,
Iar ultima vecinic omoară... -
Tot sufletul mi-este o vioară
Ce plânge duios că trăiesc.
Şi nici nu mai cerc să zâmbesc
Când viaţa s-arată uşoară. -
Pe rând orice ore rănesc,
Iar ultima vecinic omoară.
Oricâtă cerească comoară
Ar fi într-un lut omenesc,
Zvârlit de pe clipa ce zboară
Recade în iadul obştesc; -
Pe rând orice ore rănesc.
poezie de Alexandru Macedonski
 

Iubire

Au fost odată două lumânări
Noi, albe şi curate.
Credeau în tinereţea lor
Şi viaţă fără moarte.
În una focu-i stins demult,
În cealaltă mai bate,
De parcă n-au trecut ani grei
Şi multe vieţi deşarte.
Se-apropie încet, încet
Şi ce adânc e chinul,
Cu ultimele ei puteri,
Când a-nceput declinul,
S-aprindă viaţă în perechea
Ce i-a ales destinul.
poezie de Felicia Herscovici
 

Diferenţă inumană


Care-i diferenţa dintre "a fi" şi "a trăi fiinţa"?
Care-i diferenţa dintre "a iubi" şi "a trăi iubirea"?
Care-i diferenţa dintre "a gândi" şi "a trăi gândirea"?
Care-i diferenţa dintre "a muri" şi "a trăi moartea"?
Care-i diferenţa dintre "a crede" şi "a trăi credinţa"?
Care-i diferenţa dintre "a judeca" şi "a trăi judecata"?
E o diferenţă inumană dintre mit şi realitate.
poezie de Anabella Eliza Cotovanu

Decalog

Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.
poezie de Octavian Paler

Degeaba crezi


Degeaba crezi că ai să poţi să faci
Din nepăsare, scut, întreaga viaţă,
Degeaba tu te-ascunzi şi taci
Dacă te pierzi în negură, în ceaţă.
Ai să ajungi cândva să cauţi farul
Spre care să te-ndrepţi cu bucurie
Şi vei găsi în loc de dragoste, amarul
Că viaţa-i trecătoare şi pustie.
Ai să trăieşti şi tu din amintiri,
Din vise ce-ar fi fost trăiri curate
Dacă în loc de triste amăgiri
Ai fi sădit iubire, realitate.
Regretele târzii nu vor putea
Să-nlocuiască dragostea pierdută,
Privind spre viitor vei constata
Că viaţa aceasta este foarte scurtă.
poezie de Valeria Pintea

Trăieşte...

Nu pune la viaţă
Cuvântul povară,
Că viaţa-i o zi,
Trăieşte-o din plin
Din zori până-n seară.
Trăieşte alături de tot
Ce trăieşte
Şi umblă şi zboară
Şi cântă şi creşte.
Vezi firul de iarbă
Cum sparge pământul
Şi frunza de tei
Cum o leagănă vântul.
Ascultă izvorul
Cum curge în râu,
Iubirea de prunc...
Şi mirosul de grâu.
Te pierde prin ele
Şi mergi mai departe.
Nu pune la viaţă
Ideea de moarte.
Iubeşte pământul
Şi cerul şi marea.
Iubeşte cuvântul
C-ascunde uitarea.
Iubeşte şi-arată
Cât poţi să iubeşti...
Şi-mparte iubire
De vrei să primeşti.
Iubeşte şi ura,
Iubeşte-o de poţi
Şi-ascunde-o în tine
Că ură au toţi.
Iartă...
Acolo unde iertarea
E ruptă din tine...
Şi simte-i puterea-n suspine
Ce mor. În gânduri ce cresc
Pentru-aceeaşi iertare.
În tot ce se naşte
Trăieşte şi moare.
În zile ce trec
Şi nu te mai ceartă,
Trăieşte,
Iubeşte şi iartă.
poezie de Marin Bunget

Riscul de a trăi

A trăi prudent
copleşit de patimi
a trăi recent
după alte datini
a trăi cu spaima
de a nu muri
a trăi cu faima
de a nu iubi
a trăi în taină
ca într-un pustiu
a trăi în haină
de... cedat de viu
a trăi în pace
pe timp de război
a trăi că-ţi place
tot dând înapoi
a trăi cu riscul
unui mal abrupt
a trăi când fiscul
te ştie corupt
a trăi - se poate
ca de obicei
a trăi în "rate"
da'... pe banii Ei
a trăi în fine
e uin mizilic
a trăi... e bine
da'... eşti un nimic!
poezie de Gheorghe Gurău

vineri, 8 iulie 2011

Mesagerul nedorit

Sunt mesagerul tristelor gândiri,
Durerii, ne-mbrăcată în cuvânt,
Al lacrimii, uscată-n amintiri
Și-s huiduit că sunt....ceea ce sunt !

Şi, sunt făcut să nu anunţ plăcerea
Şi-n tolba mea ţin dorurilor, vamă.
Fireşte, nu-s iubit şi nicăierea
Nu întâlnesc decât aceeaşi teamă,

De adevărul care ne-nconjoară
De viitorul nostru ticălos...
Şi vrem cu toţi durerea, să nu doară,
Dar vrem abstract, steril, fără folos !

Sunt mesager al disperării mute,
Al surdei înţelegeri între fraţi,
Căci nimeni ! Nimeni n-are timp s-asculte,
Sau să răspundă când sunt întrebaţi...

În goana lor după un dram de pâine,
Sunt lupi în haită, care-şi cată loc,
La masa împlinirii. Şi-astfel, mâine,
Avea-vor poate parte de noroc...

Sunt mesager al disperării ! Da !
Şi am curaj să spun tot ce ne doare
Căci, trebuie să-nceapă cineva
Să spună adevărul, clar şi tare !

Că, ce se-ntâmplă astăzi dragii mei,
E prea periculos. Și n-avem vreme
Să mirosim zăpada-n ghiocei,
Când viața, pentru soarta ei se teme...

Căci astăzi, despre vis și gingășie,
Putem vorbi doar la trecut. Grotesc....
Când nu mai știm ce-i aia armonie,
Cuvinte ce  nu dor, eu nu găsesc...

Și-s mesagerul ratăcirii noastre,
Ce doare crunt în fiece atom,
Și face drum de rană printre astre,
Și-mi pare rău că, sunt și eu, tot ...om..
--------------
Nu merit deci iubire, elogii, vorbe dulci,
Eu  nu vă cânt poeme  să vă adoarme chinul !
Vreau doar să ne trezim din rele. Și atunci,
Din mesager al spaimei, voi preaslăvi seninul...

...Până atunci, mă iartă tu, cel ce nu mă placi.
Nu pot să-mi tac mesajul ce-ți tulbură visarea !
Decât să mă acuzi, mai bine vezi cum faci,
Ca vieții, dar divin, să-i netezești cărarea....

Lucia Secosanu

joi, 7 iulie 2011

Amintirea

Vasile Voiculescu

Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea
Iubirii noastre, tocmai ca o floare
Ce-ntr-un pahar îşi plânge strălucirea
Uitată-n colţul mesei, unde moare.

Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.
Oglinda-n podini şi-a holbat privirea.
Perdelele lungi ţin calea către soare ...
Păianjenii şi-au întrerupt urzirea.

Privindu-se în cupă ofilite,
Din miezul veşted foile mâhnite
Se rup, treptat, cu-o mută iroseală

Picând domol în umbra liniştită ...
Şi floarea amintirii, părăsită,
Se scutură petală cu petală

În apa vremii veche şi clocită.

Nedumerire


Cind am sa trec, si asta mi-o doresc, Pe ling-un drum uitat si parasit,
Am sa ma-ntreb: "Cind sunt mai fericit ?
Cind sunt iubit sau numai cind iubesc ?"
Daniel Branzai

Oglinzi



Cât de greu să descoperi,
Ce uşor să invenţi,
Pentru un rege mort
Mii şi mii de regenţi,

Pentru-o singură lună,
Mii de lacuri întinzi;
Îmi e sete de mine
Şi beau numai oglinzi.

Mii de vorbe ţipate
Pentru-un sens care piere;
Îmi e sete de somn,
Îmi e somn de tăcere.
Ana Blandiana

Cântec în doi

Cântec în doi

Şi vine toamna iar'
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutăm
brinduşile ardorii
să înflorească iar' în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi --
nu stim, dar suntem doi.
Lucian Blaga

Oglinda din adânc

Oglinda din adânc

Când mă privesc într-o fântână
mă văd cu-adevărat în zi
aşa cum sunt şi-am fost şi-oi fi.

Când mă privesc într-o fântână
ghicesc în faţa mea bătrână
cum ceruri şi pământ se-ngână.

Când mă privesc într-o fântână
ştiu că-n adâncuri foste mume
îmi ţin oglindă, ochi de lume.

Când mă privesc într-o fântână
îmi văd şi soarta, uit de nume.
Lucian Blaga

marți, 5 iulie 2011

Lacrimi

Lacrimi de dor,
Nu se mai stâng,
Din noaptea lor 
Pururea plâng.

În stol uşor
Asupră-ţi vin
Cu lumea lor
De vis şi chin.

Din triştii nori
Îţi cad cu mii,
Şi te-nfiori
Fără să ştii.

De ochii-apuşi
Vărsate sânt,
A celor duşi 
De pe pământ.

Nu căuta
Să ştii ce vor,
Plâng jalea ta
Şi-a tuturor.

Artur Enăşescu

Cine moare



Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi...


poezie de Pablo Neruda