poezie de dragoste de Ion Creanga
Ştii speranţa e pedeapsă, una care tot se ţine,
De iubire şi de viaţă, şi de mine şi de tine…
Poate vrei ca să-ţi dau pace, şi să ai o libertate,
Dar eu vreau să fiu legat de figura ta pe-o viaţă.
Sunt supus din piept sa ştii, sa te vreau, să te iubesc
Să te simt, să văd ca vii, să fiu mîndru că trăiesc.
Ne-ncetat mă cheamă vocea, vocea gîndurilor tale,
Vocea care mă iubeşte, vocea care mă-nfioară.
Blestemată fie clipa-n care te voi pierde,
Dar nu vreau să treacă anii, ziua încă nu se vede,
Ziua care va veni, te-a lua de lîngă mine,
Clipa care te-a răpi, dar eu voi veni cu tine.
Nu eşti singură să ştii, eu îţi voi urma cărarea,
Şi te-oi aştepta să vii, ca să-mi mîngîi lăcrimarea.
Martor îmi va fi şi luna şi izvorul care curge,
Steaua care străluceşte, vîntul cald ce mă ajunge,
Valul apei singur care se tot zbate a peire,.
Gheaţa care se dezgheaţă într-un ceas a încălzirii.
Mărturii vor da şi cucii prin cîntarea lor măreaţă,
Un gorun ce stă la strajă peste apa cu mătreaţă.
Mii de fire de verdeaţă îmi vor spune ce să fac,
Frunzele din pom vor plînge şi vor spune ca să tac.
Voi tăcea crăias-a vieţii, vieţii mele rătăcită
Într-o noapte care curge spre o beznă nesfîrşită.
