La poalele crângului - Poem în proză
Pe iarbă verde, cu capul în mâni, pe gânduri. Visez. Dinaintea mea un cosaş
zbârnâie un cântec monoton şi un toporaş galben întinde petalele lui lacome de sărutări
spre mine.
E lumină în aer, lumină multă şi toate celea sclipesc, desfăşoară o bogăţie orbitoare
de culori.
Soarele trimite raze fierbinţi cari-ţi amintesc momente de profundă senzualitate...
Ridic capul.
Un nor cenuşiu s-a înfipt în albastrul clasic, adânc al cerului, precum se înfige un
cuget rău într-o inimă nevinovată.
Sunt fericit. Senzaţii dulci mă năvălesc şi pare că mă doboară, atât sunt de multe
şi atât sunt de intense.
Sufeltul meu zboară lin spre Dumnezeu, marele Pan, care pe toate le cuprinde şi
pe toate le simte.
De pe mugurii plini de sevă se desprind sărutări sub îmbrăţişarea caldă a razelor
de soare, şi sărutările zboară prin văzduhul clar şi trezesc în minte-mi icoane de dragosti
apuse.
Iubirea veche, mare, puternică reînvie în sufletul meu pribeag. În noaptea aceea,
ah, cât n-am simţit eu în noaptea aceea!
Sunt fiorii omorâtor de dulci ai iubirii senzuale – iubirea mea era senzuală – e
remuşcarea neagră, dureroasă – iubirea mea fusese criminală – e lupta între ideal şi
întrupare – iubirea mea fusese un trist episod din goana după ideal.
Şi la poalele crângului, sub razele fierbinţi ale soarelui primăverii, renasc sărutările
fierbinţi şi înfiorate din noaptea aceea, senzaţiile omorâtor de dulci, privirile lungi şi
galeşe ale iubitei.
Şi visez, visez la poale de crâng.
Ștefan Petică
1900