de Francis Jammes
Când moartă-mi fi-va inima de marea mea iubire,
Pe verzile coline, pe drumuri înflorite,
Va rătăci uşoară suflarea mea în Fire,
Va străluci pe garduri în rouă înălbite.
Va flutura în noapte, în bruma cenuşie,
În bruma îndulcită de farmecul de lună,
În frăgezia rozei ce-n vânt corola-adie...
Pe zidul vechi ce plânge ea va domni stăpână.
Se va opri în locuri tăcute,-ntunecate,
La marginea căsuţei din satul adormit,
Va merge să mângâie mormintele tăcute
Cu inime micuţe ce viaţa n-au trăit.
Şi chinul meu să fie atuncea mângâiere,
Şi tinerii să-l simtă când vor pleca din sat,
Pe câmp, unde garoafe sălbatece-n tăcere
Vor legăna iubirea nestinsă de păcat.
Te vei gândi, tu, dragă, la-aceste lucruri poate,
Te vei gândi atuncea la ziua întristată,
Vei plânge, iar vei plânge cu lacrimile toate
Plecarea mea. Sărutul va tremura deodată.
O, spune! Să ne spunem plecare fericită
Ca-n vremurile-acelea când pentru lungă cale
Se lutura batista pe faţa ofilită
Şi printre plopi... de-a lungul cărărilor din vale,
O, lasă-te întreagă-n durerea ta cuprinsă,
Obrazul plin de lacrimi usucă-l în blândeţe,
Plecându-l să se culce pe inima-mi aprinsă,
Surâde-mi ca atuncea când suntem în tristeţe.
